Страница: 9/18
Originea şi apariţia statului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual.
C. Metoda comparativă
Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.
Această acţiune a determinat chiar în unele sisteme de învăţământ juridic recunoaşterea existenţei unei ramuri ştiinţifice – ştiinţa dreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat este impusă azi în mod esenţial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de creşterea volumului contractelor economice şi sociale, urmare a amplificării interdependenţelor în planul dezvoltării economice şi culturale a ţărilor lumii. Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în prim plan necesitatea cunoaşterii diverselor sisteme naţionale de drept.[12]
În forma sa embrionară, concepţia asupra necesităţii dreptului comparat apare la începutul sec. XX, când se avansează şi primele teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. În continuare, literatura juridică s-a îmbogăţit sensibil cu lucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, ci chiar a ştiinţei autonome a dreptului comparat.[13]
Ştiinţa dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizarea metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific indispensabil.
Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte instituţiile comparate sunt – ideologic vorbind – antagoniste, este evident că procedeul comparaţiei nu poate fi relevat decât sub aspectul stabilirii diferenţelor.
Iată, spre exemplu, dacă am dori să comparăm reglementarea instituţiei proprietăţii în familia dreptului romano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) şi familia dreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparaţie contrastantă). Instituţiile fiind evident deosebite, nu va fi realizată o juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puţin accentuate. Spre exemplu, în dreptul musulman se afla teoria teocratică, potrivit căreia întregul pământ aparţine lui Alah şi trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pământului islamic este Califul – reprezentant şi continuator al profetului.[14]
Proprietatea este permanentă, neexistând instituţia prescripţiei. Modurile de dobândire a proprietăţii sunt, de asemenea deosebite, deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferenţele sensibile există şi în legătură cu figura juridică a altor instituţii. Spre exemplu, dreptul musulman reglementează întru-n mod aparte instituţia căsătoriei. Dacă doctrina consideră de origine divină, dreptul musulman o trece în rândul tranzacţiilor civile (un contract făcut în vederea “dreptului de a te bucura de o femeie”, drept recunoscut, evident, numai bărbatului). Condiţiile de validitate ale contractului sunt:
Реферат опубликован: 30/01/2008